Cu o populaţie de circa 20 milioane locuitori, România are circa 5 milioane de salariaţi în timp ce Cehia şi Ungaria, cu 10 mil. de locuitori, au tot 5 mil. de salariaţi.
De la 5 milioane de salariaţi până la 10 milioane populaţie ocupată în România e un spaţiu uriaş pe care Institutul Naţional de Statistică îl „umple“ cu tot felul de categorii de populaţie care ar putea activa pe piaţa clasică a muncii, dar nu o face.
Dintre aceste categorii cea mai numeroasă este categoria „lucrători familiali neremuneraţi“ care erau în număr de circa 584.000 de persoane la finalul lui 2020 faţă de 452.000 de şomeri.
Aceşti lucrători familiali neremuneraţi sunt definiţi ca persoane apte de muncă cu vârsta între 18 şi 60 de ani care „lucrează într-o unitate economică familială precum o gospodărie agricolă, însă nu primesc salariu, plată în natură, nu sunt zilieri şi nu au nicio formă de contract de muncă.“
În judeţele unde investiţiile străine sunt reduse precum Botoşani, Teleorman sau Mehedinţi, raportul dintre numărul de angajaţi şi totalul populaţiei este de 10-15% faţă de 25-30% acelaşi raport în judeţe precum Bihor sau Timiş.
De altfel, creşterea accelerată a salariului minim în ultimii cinci ani a creat locuri de muncă aparent paradoxal, tocmai pentru că oamenii au fost dispuşi să lucreze la 1.300-1.400 lei salariul minim, faţă de 800 lei cât era în urmă cu 3-4 ani.
Aşa cum la capitolul comercializare de produse sau servicii, companiile ajustează preţurile până obţin volumele necesare, exact la fel ar trebui să procedeze şi pe piaţa forţei de muncă.