Sunt puţine vocile, pe planetă, care neagă specificul inedit al crizei ce ne tulbură în prezent viaţa. Dacă însă, un timp, exceptându-i bineînţeles pe coronasceptici, se constituise o unitate de vederi între vârfurile medicinei, ştiinţelor economice, politicieni, analişti, formatori de opinii, publicul larg, cu privire la o criză dublă – a sănătăţii publice şi a economiei – acum această comuniune pare să se destrame. Sunt vânturate teorii noi, potrivit cărora în prezent suportăm o criză a sănătăţii publice, al cărei impact s-a extins asupra economiei, pe care a dezorganizat-o dramatic; dar că, imediat ce actuala criză se va stinge, va începe alta, a cărei agendă va fi exclusiv economică.
Pe ce se întemeiază un astfel de raţionament? Pe argumentul că statelor lumii, nu vor reuşi prea repede să restabilească încrederea slăbită, să readucă investiţiile şi să facă să revină creşterea economică. Raţionamentul e logic. Dar, în ciuda logicii, istoria ne este martoră că timpul a infirmat deseori acest raţionament.
E adevărat, înainte de confruntarea cu provocările viitorului, avem de făcut faţă provocărilor prezentului. Iar strangularea cheltuielilor bugetare ar putea împinge ţările UE către o soartă similară cu a Statelor Unite în anii 1929-1933 sau cu a “tigrilor” asiatici în 1997. Ceea ce înseamnă că provocările prezentului nu sunt cu nimic mai prejos decât cele ale viitorului. Mai ales că, fiecare dintre ţările europene, mari, mijlocii sau mici, bogate ori mai puţin bogate, este nevoită să lupte pe două fronturi: să-şi echilibreze bugetele şi să-şi intensifice eforturile pentru ieşirea din recesiune.
Sursa: ZF